După câteva ore de muncă, îmi iau o scurtă pauză și ies să socializez cu 2 colege, Maria și Ioana.
Maria a venit prima la „întâlnire” și, din vorbă în vorbă, am ajuns la un subiect problematic, dar care pe mine mă interesează, și anume cum este maltratată limba română de către unii vorbitori nativi. Îmi povestea că o deranja folosirea incorectă a lui „decât”.
În timp ce-mi spunea înverșunată cât de mult o enervează asta, apare și Ioana pe care o punem în temă cu ce discutăm noi.
Ea ne-a ascultat și a exclamat deodată: „Frate, atât putem, atât facem!!!!”
De câte ori, oare, nu am auzit asta? De câte ori nu ai auzit TU asta? Apoi a început să se plângă de cât de nenorocită e viața ei și cât de rău se trăiește în România.
O ascultam și mă întrebam: nu știe că gândurile se transformă în acțiuni? „ Atât putem, atât facem, asta suntem noi, românii”, spune ea și mi-a tăiat firul. Nici măcar nu am mai zis că există, totuși, o soluție la problemă ei lingvistică. Și, nu, nu trebuie să-și cumpere tone de cărți de gramatică a limbii române s-o ia de la capăt, pentru a ști cum să vorbească și să scrie corect.
Trebuie doar să fie conștientă de ce spune, trebuie s-o intereseze să schimbe ceva la atitudinea ei față de limba nativă.
Ea s-a resemnat. Nu o mai interesează cum vorbește sau cum scrie, cum gândește, ce își spune pentru a-și îmbunătăți stilul de viață.
Și-a impus o limită pe care a pus-o pe seama celor din jur și se simte nefericită.
„Păi, când am terminat noi generala? Că atunci am învățat gramatică. În clasa a VIII-a”, zice ea.
Bun. Și, de-atunci, gata? Nu mai vorbești corect? E drept că româna nu e o limbă ușoară (de aceea îi și apreciez pe străinii care își dau silința să prindă ceva-ceva română. De plăcere sau de nevoie. Însă spun „mulțumesc”, în loc de „thank you”, „ merci”, „ gracias” etc.), dar… totuși… să spunem că e o provocare atunci.
De fapt, eu văd toată chestia asta cu corectitudinea gramaticală (care, pentru unii, e un fel de nebuloasă sau, mai rău, un bau-bau care îi urmărește) ca un proces. Iar fiecare proces începe cu o fundație bine clădită. Și totul începe în mintea ta.
Atunci când auzi pe cineva că îți spune: „E doar sau numai, nu decât” (ori o altă regulă), ai mai multe variante:
- Fie te uiți urât la acea persoană și-i spui: „Bine că ești tu deștept, Grammar Nazi ce ești!!”
- Fie te scuzi că nu ai mai făcut gramatică din clasa a VIII-a și ai fost ocupat cu alte lucruri, mai „importante”, cum ar fi să te plângi.
- Fie deschizi bine ochii, îi mulțumești respectivei persoane și, eventual, o întrebi de ce se spune „doar eu sunt aici” și nu „decât eu sunt aici”. Începi să devii conștient că și acest aspect trebuie să-l pui la punct în viața ta ca multe altele, de fapt.
Al treilea punct se referă la momentul când vei fi pus în fața faptului împlinit și va trebui să închegi 2 fraze care să sune a română fără să fii nesigur pe tine în privința a ceea ce spui/scrii și fără să înveți ca un papagal mecanic.
Mai vrei un motiv pentru care ai ciuli bine urechile? Ei, bine, poate ai norocul de a da de un angajator care, la interviu, nu te întreabă unde te vezi peste cinci ani, ci îți dă un pix și o foaie de hârtie și îți spune să scrii: „Fii bucuros, nu fi fericit”. Așa-i că îți trece toată viața prin fața ochilor și ai o mie de noduri în gât? Scrii, ștergi, te gândești și acum o chemi în gând pe profa de română să-ți șoptească.
În altă ordine de idei, stai liniștit! Nimeni nu e perfect. Îți trebuie doar voință și curiozitate, dar și dorință de a trece la un alt nivel, de a te autodepăși.
Învățăm împreună, tu de la mine și eu de la tine. Și descifrăm împreună tainele limbii române pentru a avea libertate de a ne juca cu cuvintele, pentru a avea claritate și pentru a ne ridica stima de sine.
Învățăm să comunicăm. A devenit un clișeu propoziția aceasta. Nu e ciudat să tot vorbim despre comunicare când ea e pe cale de dispariție? Iar atunci când suntem față-n față cu o persoană care ne dă și o altă variantă decât cea pe care o știm noi, ne transformăm în arici, devenim reticenți și atacăm.
În final, eu îți dau PRIMUL PAS din seria numeroșilor pași cu care te vei întâlni pe acest blog.
Identifică oamenii pe care vrei să-i ai alături din diverse domenii. Lasă mândria și
reticența la o parte și spune „mulțumesc” pentru că te-a corectat (dacă a fost nevoie de acest lucru) și întreabă:
– De ce se spune așa, și nu cum știu eu? Apoi, fii atent la cum folosești tu, mai departe, informațiile primite.
p.s. Dacă nu ești mulțumit de ceea ce se întâmplă în viața ta, începe cu un pas mărunt. Cu un CUVÂNT. Apoi cu o propoziție, după care treci la structuri mai complexe, cum ar fi frazele. Lucrurile aparent mărunte fac diferența! Și acest fapt nu e valabil doar în exprimare, ci se aplică în viața ta, în general!
Dragă Vio,
Dacă nu ştiai, vreau să-ţi spun decât că există o revistă de foarte bună calitate numită chiar aşa: DECÂT O REVISTĂ, prescurtat DOR. Merită să citeşti măcar argumentul lor pentru aşa un titlu savuros. Decât atât….
Cu drag,
Ada
Salut, Ada, 🙂
O știu, am citit câteva numere ale revistei DOR.
Mulțumesc mult pentru recomandare și pentru implicarea ta.
O zi frumoasă îți doresc!
Vio
Buna Vio, am si eu cateva dileme: am observat ca mai nou prescurtarea la dumneavoastra este dvstra, si nu stiu de ce. Alta dilema ar fi: cum e corect „Buna, Vio ,” sau „Buna Vio,” . Ultima: ” Sanatate, fericire, restul vin de la sine” ( te referi la reusite, impliniri, succese etc.) sau „restul vine”. Multumesc