Povestea Ioanei care vrea să scrie o carte (I)

By | 13/04/2016

scris– Alo? Vio?

– Da, eu sunt.

– Bună! Sunt Ioana, prietena Mariei. Vreau să scriu o carte şi ea te-a recomandat pe tine.

– Mă bucur să aud asta. Cu ce te pot ajuta ?

– Îmi doresc de mult să scriu o carte, simt că am multe de zis, dar nu ştiu cum să fac asta, mi-e frică, scriu cu greşeli, am multe idei deodată şi nu ştiu cum să încep şi… şi…

– Stop! Stop! Hai să ne liniştim puţin. Hai să ne vedem mâine la o cafea să-mi spui despre ce vrei să scrii!

Ne-am întâlnit a doua zi la prânz într-un loc frumos şi cochet, am mâncat ceva bun şi am început să povestim.

– Vreau să scriu despre proiectul Z (îl voi denumi aşa, pentru că nu contează aşa mult conţinutul, ci felul cum gândeşti şi ce simţi înainte să scrii).

– Ai început să scrii câteva pagini?

– Nu. Cartea e scrisă în mintea mea. Acum trebuie s-o scriu şi pe hârtie, dar mi-am dat seama că e mai greu decât credeam.

– De ce spui asta?

– Atunci când sunt cu mine şi vorbesc cu mine, totul decurge lin. O mână invizibilă scrie în aer ce gândesc şi e aşa de uşor. Când să scriu pe foaie, fug toate cuvintele de mine. Nu mai am nicio idee. Şi stau aşa, cu pixul în mână şi în faţa foii minute în şir, mă enervez, intru în panică şi o las baltă. Sau, hotărâtă, deschid o pagină de Word, sunt bucuroasă că scriu, apoi scriu la întâmplare un cuvânt şi mă opresc. În timp ce mă gândesc, încep să desenez pe o foaie, mă gândesc la altceva, navighez pe internet să scap de durerea că nu-mi iese nimic, mă simt dezamăgită şi vinovată că fac altceva decât ce mi-am propus şi închid calculatorul. Mă supăr pe mine, devin irascibilă şi îmi spun că nu mai scriu nimic. Aşa am făcut o lună până n-am mai rezistat. Am vorbit cu Maria şi ea mi-a spus că tu ai scris o carte. La tine cum a fost? Cred că ţi-a fost foarte uşor.

– Aşa pare, nu? Am trecut şi eu prin chinurile începutului, stai liniştită. Primul pas a fost să declar public într-o tabără că scriu o carte. După aceea, nu ştiam cum să fac să fie şi creativă şi utilă şi uşor de înţeles şi uşor de structurat. Era ca un bolovan mare în faţa mea şi eu trebuia să-l modelez să iasă o poveste.

– Da, da. Aşa ceva. Şi cum ai făcut?

– Am fost în parc câteva săptămâni cu foile după mine şi n-am scris nimic. Nu aveam nicio idee. Era cât pe ce să renunţ. Într-o seară, aşteptând o prietenă, toată concentrarea mea din acele săptămâni a dat roade şi parcă în faţa mea s-a deschis un tablou cu povestea care urma să fie scrisă. Am scris într-o oră toată structura, cu detalii, personaje, acţiune şi după aceea nu-mi mai rămânea decât s-o scriu.

Aşa a fost la mine, însă fiecare trece printr-un proces interior propriu. De aceea ne-am întâlnit, să descoperim cum e la tine.

– Şi ai început să scrii?

– Da’ de unde! Am mai stat o vreme cu foaia lângă mine, foaia pe care am scris structura, pentru că nu ştiam cum să împart informaţia. Era prea mult. În mine se instalase starea de nelinişte, pentru că vremea trecea, şi eu stăteam şi mă tot gândeam. Până când am sunat o bună prietenă. Ea m-a ajutat să obţin claritate şi să împart cartea în trei părţi: greşeli de vorbire, greşeli în scris şi semne de punctuaţie.

  • Primul pas este claritatea. Din noianul de informaţii, tu îţi alegi nişte idei mari, principale. Nu trebuie să scrii tot ce ştii într-o carte. Poate mai scrii o altă carte. Oricum, de fiecare dată, scriem până în punctul în care am ajuns noi cu evoluţia. La următoarea carte, scrii şi restul de informaţii, însă şi cu o altă înţelegere.

– Aha! Stai să-mi scriu asta.

– Lucrul ăsta o să te ajute să te linişteşti puţin. Ai ceva de care să te agăţi. Decât nimic, mai bine nişte cârlige să nu cazi în prăpastie, nu?

– Da, da, sigur.

Ioana stătea în faţa mea, cu o agendă în mână, sorbindu-mi cuvintele şi uitând de cafeaua care începea să se răcească deja. I-am cucerit puţin mintea şi am reuşit să-i distrag atenţia de la agitaţia interioară.

– Şi după aceea? Ai început să scrii?

– Nuuu. În domeniul meu, sunt lucruri noi şi lucruri vechi. E gramatica veche, cum îi spun eu, şi gramatica nouă (reguli care s-au schimbat, cuvinte care se scriu în alt mod acum).

Am început să caut acele lucruri care s-au schimbat şi apoi le-am comparat să văd ce e nou, ce e vechi, cum explic aceste schimbări. Mi-am pregătit cărţile care să mă ajute. Şi Corina (prietena mea care m-a ajutat cu structura) mi-a mai adus nişte cărţi, aproape 30. Ce pot să spun e că nu m-am plictisit. :))

Până nu te linişteşti, nu ai cum să scrii cartea. Te învârţi în jurul cozii.

Citeşti cărţi, articole despre scris?

– Ah, da, în ultima vreme numai asta fac.

– Nu mai face asta. Vezi? De asta nu scrii. În loc să-ţi scrii cartea, tu aduni în minte alte informaţii.

  • Scrisul înseamnă să-ţi eliberezi mintea, nu să ţi-o încarci.

Ioana se uită la mine dezamăgită şi pe gânduri.

– Nu te întrista. Doar concentrează-te pe ce ai de făcut. De fapt, „concentrează-te” e ceva ce poate speria mintea şi devine rebelă.

  • Tema ta pentru data viitoare este să scapi de lucrurile care-ţi dau nelinişte. Lucruri neterminate, e-mailuri, certuri cu oricine din viaţa ta, dezordine oriunde (în cameră, genţi, birou etc.) şi găseşte-ţi o muzică anume care să te facă să-ţi vibreze sufletul atunci când o asculţi. De preferat, fără cuvinte.

– De ce fără cuvinte?

– Pentru că fiecare cuvânt are o anumită însemnătate pentru tine. Poate să-ţi aducă în minte o amintire, plăcută sau nu, nu contează, şi apoi începi să visezi şi să te duci în trecut sau în viitor. Şi nu mai scrii, pentru că iar începe maimuţica de minte să se ducă pe câmpii.

Ioana a rămas fără cuvinte. Ştiu, se aştepta la altceva. Se uita la mine, iar pe chipul ei erau o mulţime de stări. Bănuiala mea e că mintea îi era la lucrurile neterminate, inima a început să-i bată cu putere şi teama se instala uşor-uşor.

Şi a scrie o carte e un fel de-a fi. E o experienţă transformaţională. Altfel, Ioana ar fi scris-o uşor, fără obstacole. Însă dacă nu trece de aceste obstacole, cum poate să aştearnă pe foaie ce-i mai bun în ea? În noi, e şi lumină, şi întuneric. Ea decide spre ce înclină balanţa în carte şi în ce proporţie.

Oare reuşeşte să scrie Ioana o carte? Vom vedea. Punctul în care este ea acum e unul dintre acele momente critice.

Va urma…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *