Un text fără un punct este ca mâncarea fără sare (semne de punctuaţie)

„Mâine am două întâlniri sunt deja în întârziere cu un proiect şi mama mă sună să-mi spună dacă pot trece pe la ea mâine seară; simt deja cum nu mai am timp pentru mine şi ceilalţi îmi spun arăţi ca un zombie. Odihneşte-te Cum poţi să faci totul eşti aşa stresat” În cât timp ai citit textul de mai sus până să-l înţelegi, asta dacă ai avut răbdare? Eu am avut, până acum, de-a face cu multe texte de acest fel. Recomandarea mea a fost următoarea: foloseşte cu încredere punctul!!! Cel care va citi te va iubi că i-ai făcut lectura mai uşoară şi nu se va enerva după prima frază de câteva rânduri, fără semne de punctuaţie (asta dacă ajunge la final).

Despre ce vom vorbi azi ? Despre punct, semnul întrebării, semnul exclamării, punct şi virgulă, două puncte, ghilimele.

Şi hai să le luăm pe rând! Unele ar putea părea extrem de banale, însă repetiţia este mama învăţării. Şi deşi pentru unii sunt foarte facile, pentru alţii sunt o adevărată provocare.

Punctul (.)

Punctul este semnul grafic care marchează pauza care se face în vorbire între propoziţii sau între fraze.

•    Am fost la cumpărături şi mi-am luat ciocolată.

•  – Vii la mine?

•  – Da. În zece minute ajung.

NU se pune punct după titluri (opere literare, reviste, cărţi etc.). NU se pune punct după formulele de adresare (în acest caz, folosindu-se virgula sau semnul exclamării): „Domnule Preşedinte, Subsemnata, …, vă rog să…” „Ion, vino la mâncare!”

Semnul întrebării (?)

Semnul întrebării este folosit pentru a marca intonaţia propoziţiilor sau a frazelor interogative:

• Cum a fost ziua ta azi?

• Ce-ai  făcut ieri?

Semnul exclamării (!)

Semnul exclamării marchează grafic intonaţia propoziţiilor şi a frazelor exclamative sau  imperative:

• Ce frumoasă este casa aceasta! (propoziţie exclamativă)

• Maria, vino la mine la ora cinci! (propoziţie imperativă, se adresează Mariei)

Atunci când ai de-a face cu o interjecţie, la fel, pui semnul exclamării.

• Au! Vai! Ce mă fac acum?

Dacă, însă, după interjecţie urmează un cuvânt în vocativ (adresare), se pune virgulă:

• Oh, tată, unde eşti acum?

Punct şi virgulă (;)

Punctul şi virgula marchează o pauză mai mare decât cea creată prin virgulă şi mai mică decât cea redată prin punct. Ai răbdare şi citeşte cu atenţie. Până să-ţi scriu ţie, şi eu am citit de câteva ori până să înţeleg. Punctul şi virgula marchează o pauză, iar ceea ce urmează după este o explicaţie, concluzie sau ceva care întăreşte ideea exprimată anterior. În cazul povestirii de mare întindere, al unui fapt sau când avem descrierea unui peisaj, semnul acesta de punctuaţie este binevenit.

• Am fost cu mama în parc; ce a urmat poate fi un scenariu de film; nu ştiu cum face, dar are ea acest „dar” de a intra în situaţii neprevăzute şi comice.

Atenţie! Nu este greşit dacă înlocuieşti punctul şi virgula (;) cu punctul (.) sau cu virgula (,). Dacă optezi pentru această variantă, o poţi face, pentru că nu se schimbă sensul. Are, mai degrabă, un efect stilistic, decât gramatical, adică ţine mai mult de stilul pe care îl preferă autorul. Atunci când ai de-a face cu o frază mai lungă, punctul şi virgula tronează în faţa virgulei, deoarece fragmentează mai bine textul, dând cititorului posibilitatea de a urmări textul cu mai multă uşurinţă.

• Nu a vrut să-mi răspundă; şi nici să vorbim nu a fost dispus; oriunde ar fi fost bine, numai să-l văd.

Şi hai să mai vedem câteva exemple! Ca să-ţi fie ţie mai uşor, îţi spun că ţi-ai putea lua ca reper câteva tipuri de propoziţii:

• S-a încheiat discuţia; deci ce ai învăţat tu de aici? (propoziţie conclusivă – deci)

• Nu a apărut; pentru că nu a avut cu cine lăsa copilul. (propoziţie cauzală – pentru că)

• Ea pare optimistă; pe chipul ei însă se citeşte tristeţea. (propoziţie adversativă – în cea de-a doua propoziţie ideea este opusă celei din prima propoziţie – pare optimistă, dar chipul ei arată tristeţea)

• Deşi mi-a spus că se implică, nu a mai venit la întâlnire; deşi era entuziasmată de acest plan, a renunţat. (propoziţie concesivă – deşi, cu toate că)

Două puncte ( : )

Noi, românii, folosim două puncte atunci când ne referim la vorbirea directă. Ce este vorbirea directă? Dialog.

• Femeia din cealaltă cameră îl strigă:

-Ioane, mai stai mult acolo sau ai adormit? Sau atunci când spunem ce a zis altcineva cuvânt cu cuvânt:

• Mama mi-a spus: „Ai grijă de tine”.

La ce mai sunt bune două puncte? La enumerare:

• La întâlnire mai erau patru persoane cunoscute: Vlad, Ioana, Maria şi Ovidiu.

Atunci când ai un citat (zicală, proverb). Cuvintele tale îmi aduc aminte de poezia lui Nichita Stănescu: „Fereşte-te să ai dreptate Când eşti îndrăgostit! Mai bine să ai umbră, mai bine să ai rază, mai bine să ai lacrimă, mai bine să ai orice altceva! Un om îndrăgostit când are dreptate E un om singur, Numai tristeţea are dreptate. Tu, mai bine să ai bolovani, mai bine să ai vulturi, mai bine să ai albul zăpezii!”

Ghilimele („…”; « … »)

Ghilimelele (sau semnele citării) se folosesc atunci când reproduci întocmai cuvintele altcuiva (poate fi o propoziţie, o frază sau un cuvânt). Simplu, ai zice. Cine nu ştie să pune nişte ghilimele? Eh, hai să vedem şi apoi ne convingem de acest lucru. 🙂 Aş vrea să-ţi spun ce spune Academia Română despre acest lucru:

„Punctuaţia limbii române, ca şi ortografia în sens restrâns, este reglementată de Academia Română. Ea nu face însă obiectul noii ediţii a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a (DOOM2), 2005, ci este reglementată în continuare oficial prin Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţia, ediţia a V-a, 1995, apărut sub egida Academiei Române (de remarcat că Îndreptarul nu mai trebuie respectat sub primele două aspecte incluse în titlul său, faţă de care DOOM2 a adus unele modificări). În ce priveşte ghilimelele sau semnele citării, în Îndreptar, § 268 (p. 79), se indică singura formă admisă pentru ghilimelele româneşti: „…” (numită, familiar, forma „99…99”). La acestea, se adaugă ghilimelele «» (zise şi „franţuzeşti”) – care se folosesc, în general, în scrisul românesc pentru a marca un pasaj care se doreşte a fi pus între ghilimele în cadrul unui enunţ mai mare plasat între ghilimelele româneşti. Absenţa acestor semne de pe tastatura obişnuită a calculatoarelor – care respectă uzul altor limbi, de cele mai multe ori al englezei – nu trebuie să ducă la înlocuirea ghilimelelor româneşti cu variante străine şi cu atât mai puţin cu forme hibride.”

Un gând îmi spune că eşti curios în privinţa ghilimelelor franţuzeşti. 🙂 Hai să vedem:

• Mi-am amintit vorba unui prieten: „Ioane, vino aici! Uite ce scrie pe panou: «Eu sunt responsabil pentru ce zic, nu pentru ce înţelegi tu.» Deştept om cine a zis asta”.

Practic, avem două citate. Ce a zis prietenul respectiv şi ce a citit. Iar citatul din interiorul frazei se pune între ghilimele franţuzeşti. Un alt context în care mai poţi folosi ghilimelele este atunci când foloseşti ironia.

• Pe drum, pentru că ne era foame, am luat „cina”, adică două mere din mărul de pe marginea drumului.

Ce poţi greşi atunci când foloseşti ghilimelele? Multe. Din neatenţie sau neştiinţă.

1. Poţi lăsa spaţiu imediat după ghilimele sau înainte.

• „  A spus despre ce este vorba, dar nu l-am ascultat.  ” (greşit)

• „A spus despre ce este vorba, dar nu l-am ascultat.” (corect)

2. Înainte să închizi citatul, nu pui virgulă.

• „A venit şi ne-a adus bomboane, struguri, mere,” (greşit)
• „A venit şi ne-a adus bomboane, struguri, mere.”  (corect)

3. Unde pui semnele de punctuaţie (punct, semnul întrebării, semnul exclamării)? Înainte să închizi ghilimelele sau după?

Să vedem. Semnul întrebării şi cel al exclamării se pun în interiorul ghilimelelor.

•  „Cine a sunat?” a întrebat copilul.

• „Hai mai repede!” îmi spune nerăbdătoare mama.

Apoi, avem următoarea situaţie:

• Bunica îmi spune mereu: „Repetiţia este mama învăţăturii”.

O frază, iar în interiorul ei un citat. Teoretic, ambele ar trebui să aibă punct. Însă, ca să nu punem punctul de două ori, preferăm existenţa lui doar la sfârşitul frazei, adică în afara ghilimelelor.

Gata! 🙂 Am terminat pe azi. Ştii, o limbă nu este formată doar din cuvinte şi atât. Micile secrete, detaliile sunt  sarea şi piperul limbii române. Iar limba română ne răsfaţă cu astfel de „secrete”. Spune-mi, te rog, dacă am explicat destul de clar şi cum ţi se pare ţie acest subiect, al semnelor de punctuaţie.

Cu drag,

Vio