Cum mi-a schimbat gramatica atitudinea faţă de viaţă

Eram în clasa a IX-a şi trebuia să învăţ la biologie „de-mi săreau capacele” (după cum spuneam eu atunci). Era o corvoadă pentru mine, ca o armată de războinici care înaintau, cu tot felul de arme, iar eu nu aveam puterea să mă apăr. Neputinţa mea mi-a trezit un sentiment de ură faţă de tot ce însemna biologie, faţă de stilul  de-a preda al profesorului, faţă de laboratorul unde se ţinea cursul. Aş fi dat orice numai să nu fiu la orele lui. Îmi inspira frică, eram copleşită de atâtea informaţii, nu înţelegeam.

Dar a trecut. Am scăpat şi de biologie, însă cu acele resentimente ce fac? Pot să le dau cuiva? Pot să le arunc? Nu. Tot despre mine e vorba.

Curios, acum, dacă tu ai sta cu mine pe o pajişte cu flori şi mi-ai povesti ce ai învăţat la biologie, te-aş asculta fascinată. Mi-ar fi drag şi te-aş ruga să-mi spui mai multe.

Care e diferenţa dintre cele două abordări?

E vorba de modul de a explica, de nivelul de energie transmisă. În primul caz, profesorul meu de biologie era un super profesor. Foarte bine pregătit. Dar nu ştia să predea. Ne bombarda cu termeni din ăia kilometrici, se răstea la noi. În al doilea caz, tu mi-ai explica pe rând. Azi despre o floare. Mâine despre altceva. M-ai face curioasă.

De ce ţi-am spus toate acestea?

Pentru că, în jurul meu, văd diverse atitudini faţă de litere, de gramatică.

Foarte mulţi au rămas cu resentimente faţă de stilul de predare din şcoală, au fost şi ei, ca şi mine, bombardaţi cu tot felul de termeni care, dacă nu eşti lingvist, nu prea îţi trebuie.

Sau nu prea au făcut română în şcoală (nu prea spre deloc).

Şi atunci concluzia care este? NU AM NEVOIE de gramatică. Dacă nu o înţeleg, nu vreau să ştiu de ea. Nu am un motiv destul de bun să o învăţ. Merge şi-aşa.

Durerea este că această atitudine devine un stil de viaţă. Un automatism. Şi aici mă refer la toate aspectele vieţii.

Da, la început doare. O să-ţi mărturisesc ceva. Atunci când am început să scriu acest articol, şi eu am simţit durere.

Simţeam o nelinişte în corp, însă mi-am zis: Si acum, Vio, ce faci? Te plângi? Pierzi timpul? Faci altceva?

Nu. Vreau să scriu. Vreau să transmit ce am de zis. Aşa că mi-am pus muzica relaxantă, am aprins un beţişor parfumat, m-am aşezat la birou, mi-am scris nişte idei şi am privit în interiorul meu. Era o luptă cu mine. Să scriu, să nu scriu? De unde să încep? Ce voi spune?

Mai întâi, trebuia să mă calmez. Am început să scriu la întâmplare, apoi, pe măsură ce înaintam, intram în starea potrivită. Aşa că am pornit cu gândul să scriu un articol mai mic şi am ajuns să scriu şapte pagini de caiet studenţesc. 🙂

Ştiai că orice gând, orice cuvânt are energia lui? Cuvântul nu este altceva decât forma vizibilă a gândului care este un instrument foarte puternic.

Recent, am pus o întrebare: de ce unora le este aşa de dificil să înţeleagă gramatica? Iar unul dintre răspunsuri m-a uluit, pur şi simplu.

„Cei care scriu corect sunt neapărat pasionaţi de gramatică. Ceilalţi nu au timp.”

Serios? Adică eu, dacă ştiu să deschid un calculator, sunt pasionată de informatică?

Pentru a te împrieteni cu literele (însă cu orice, până la urmă), este importantă atitudinea.

• Poţi avea o atitudine în care să simţi că e greu, nu înţelegi, nu îţi trebuie şi te uiţi cu nesaţ la ştirile în care Eba pronunţă clar şi răspicat „Succesuri!”
• Poţi avea o atitudine în care literele îţi sunt dragi, te joci cu forma lor, încerci diferite stiluri de a scrie, analizezi un cuvânt ore întregi, te uiţi fascinat la ce îţi iese de sub buricele degetelor. Ai ritualul tău.
• Sau poţi considera scrisul, regulile ca un instrument. Te detaşezi, eşti într-o poziţie neutră, dar ştii că ai nevoie. De exemplu, şeful tău ţi-a făcut o observaţie la o formulare care i s-a părut lui greşită. Sau spune „virgulă” în exprimarea orală şi pe tine te deranjează. Aşa că începi şi cauţi explicaţii.

Trebuie să înveţi gramatică? (De obicei, aşa se spune la şcoală.) Nu trebuie nimic. Este alegerea ta.

Din punctul meu de vedere, a şti să vorbeşti şi să scrii corect este un gest de nobleţe.

Dar nu am pretenţia ca toţi oamenii să fie nobili. Nu am pretenţia ca toţi să iubească literele. Poate unii iubesc matematica, fizica. Totuşi, nu mi se pare în regulă să nu ştii să scrii şi să vorbeşti corect. Cu asta ai de-a face zi de zi. E ca şi cum te-ai spăla pe mâini. Sau pe dinţi.

Am mai aflat că, pe unii, limba română îi ajută în două sensuri, făcând diferenţa clară dintre cele două:

• unul estetic
• să nu altereze mesajul.

Răspunsul meu a fost că, din momentul în care prima propoziţie începe cu o greşeală, mesajul este deja alterat. In acest context, vezi mai greu cuvintele frumoase care urmează.

Apoi, nu este de neglijat nici respectul faţă de tine şi faţă de ceilalţi.

Spre ce tindem, aşadar? Pentru că mai este o variantă: un text cu greşeli, dar cu informaţie utilă, sau un text corect, dar slăbuţ din punct de vedere al calităţii?

De ce acest compromis? Cum ar fi dacă ai vedea un text fără greşeli şi cu un conţinut bun?

Vezi tu, gramatica e un fel de matematică. Doar că e vorba de litere. Spunea cineva foarte frumos: „Foarte puţină lume mai gândeşte logic, iar gramatica e un fel de matematică a limbii. Astăzi, toţi copiază, e mai uşor decât să cugeţi”.

În activitatea mea, nu e vorba doar de reguli. E vorba de oameni, în primul rând. De atitudinea lor, de încăpăţânare, de flexibilitate, de cum primesc o informaţie care contravine logicii lor.

Din păcate, foarte puţini îşi dau seama de energia pe care o transmit odată cu ce scriu.

Octav, o persoană căreia îi plac literele, îmi scrie: „E bine că tu nu ai impresia că te lupţi cu morile de vânt. […]Eu am ajuns la concluzia că pentru unii oameni încerci degeaba să le arăţi ce şi cum nu e bine. Ceea ce ai început tu este de laudă şi te admir”.

Ce mi-am propus eu să fac? Vreau să dau cât mai multă valoare oamenilor prin ce scriu.

Vreau să pornesc o călătorie lingvistică. Orice călătorie de o mie de mile începe cu primul pas. Iar acesta e primul pas. 🙂

Eu cred în oameni şi în schimbare. Mai întâi, în schimbarea de atitudine. Pentru că aşa am evoluat şi eu. Din persoana reticentă, încruntată, care îi ţinea la distanţă pe ceilalţi, am devenit o persoană care comunică şi, între timp, am mai urcat câteva trepte în evoluţia mea (unii prieteni, care nu m-au văzut demult, se miră de mine atunci când mă văd şi mă întreabă: Vio, tu mai ştii cum erai anul trecut?).

Da, îi dau dreptate lui Octav. Ceea ce fac eu nu e pentru toată lumea. Ci pentru cine vrea şi cine are nevoie.

Cu toate astea, o voce uşor şoptită mă face să continui, pentru că am văzut reacţia celor care şi-au clarificat anumite nelămuriri care nu le dădea pace şi nu aveau curaj să spună.

Iar un exemplu este acesta: „Mulţumesc enorm pentru toate aceste informaţii, mi-aţi fost de un real ajutor”. Pe lângă cuvinte, am avut privilegiul de a vedea şi câteva licăriri în ochii celor care au primit informaţiile de care aveau nevoie în acel moment.

Clipe şi trăiri cu o mare încărcătură emoţională pentru mine.

Pentru asta, şi eu a trebuit să cresc, să ştiu cum fac faţă atitudinii ostile a celorlalţi, cum să-mi schimb atitudinea, astfel încât să nu fiu prea dură atunci când îmi transmit mesajul, atunci când explic, încât totul să fie cât mai uşor.

Toate astea se învaţă. Gramatica nu e atât de dificilă, poate fi privită ca un puzzle. Poţi să te joci sau, după cinci minute, să arunci toate piesele şi să spui că e prea greu, nu înţelegi şi să urăşti această activitate. Depinde de ce alegi tu. Iar eu îmi doresc să lucrez cu oameni care vor rezultate.

Şi eu cresc odată cu tine. 🙂 Mi-a fost destul de greu la început să-mi înfrunt propriile frici, să mă expun, să risc să mă lovesc de oameni nepăsători până să ajung să scriu pe site.

Însă e vorba de atitudine şi nimic mai mult.

Ce idei poţi reţine tu din ce e scris mai sus?

• Sursa reticenţei faţă de limba română este adânc înrădăcinată încă de pe băncile şcolii.
• Atitudinea te ajută să ai dispoziţia de-a învăţa, de-a înţelege sau de-a avea sentimente negative faţă de română.
• Atitudinea se construieşte pas cu pas, cu fiecare gând şi cuvânt scris ori rostit.
• Cuvântul este atitudinea ta faţă de viaţă, este forma vizibilă a gândurilor tale. Orice transmiţi se întoarce, pe diferite căi, tot la tine, în acelaşi mod.
• Nu este nevoie neapărat să fii pasionat de gramatică pentru a şti să pui o cratimă, un punct sau o virgulă;
• a şti să scrii şi să vorbeşti corect este un gest de nobleţe.
• Gramatica nu înseamnă doar un cuvânt greşit sau corect. Înseamnă mult mai mult. E vorba de forma mesajului pe care îl transmiţi. Dacă ai tendinţa de a construi fraze prea lungi, kilometrice, ţine de stilul pe care ţi-l formezi în timp. Tu eşti stăpânul cuvintelor şi ai puterea de-a alege un cuvânt, în detrimentul altuia.
• Nu oricine este dispus să aibă de-a face cu gramatica şi este în regulă :).
• Poţi considera că te joci sau îţi poţi imagina că eşti personajul din mitologia greacă, Atlas, care ţinea globul pământesc pe umerii lui. Iar aici pot fi două interpretări: fie tu deţii controlul gândurilor, care se pot materializa în cuvinte, fie te controlează ele pe tine şi atunci globul pământesc reprezintă o povară. Este decizia ta de care parte a baricadei vrei să fii.

Care e primul pas în acest caz?

Observă. Stai în linişte câteva minute şi gândeşte-te care e motivul pentru care îţi place sau nu îţi place limba română, cea pe care o vorbeşti zilnic, de altfel (sau aproape zilnic, pentru cei care sunt în străinătate).

Ieri am redescoperit că tot ce trăiesc azi, comportamentul, gândurile sunt un efect al unei cauze din trecut. Iar tot ce trăiesc acum, în acest moment, poate fi o cauză a unei situaţii viitoare. Aşa că am început să fiu atentă şi selectivă.

La final, am patru întrebări pentru tine şi ţi-aş fi recunoscătoare pentru răspunsurile tale, pentru că m-ai ajuta pe mine foarte mult în activitatea mea de a „descâlci” limba română. 🙂

• 1. Cum ai putea face din gramatică ceva spre care să te îndrepţi cu plăcere, mai degrabă decât ceva de care să fugi?
• 2. Ce-ţi place la gramatica limbii române?
• 3. Ce deteşti la gramatica limbii române?
• 4. Daca cineva ar veni la tine şi ţi-ar spune că nu ştie să scrie corect şi îi este ruşine să afirme asta în mod public, ce i-ai spune?

p.s. Nu i-am uitat nici pe elevii care dau azi primul examen (la limba şi literatura română, proba orală) din seria examenelor de la BAC. Le transmit un gând bun, o stare pozitivă şi mult succes!

Cu drag,

Vio