Blocajul scriitorului – cum încep?

„Aş vrea să scriu, dar nu ştiu cum.
Simt aşa o chemare către scris, dar mă blochez în faţa foii albe. Mi-e greu să transpun cuvintele din minte pe foaie.”

Îţi sunt cunoscute aceste lucruri? Cred că da. Le-am auzit de multe ori şi ele conturează conceptul de „blocajul scriitorului”.

Ce aş vrea să ştii e că scrisul nu e ceva întâmplător. Ca şi cum ai merge prin casă şi te-ai împiedica de un lucru şi… ce minune! Oricum îl căutai şi acum a apărut din senin.

Nu. Înainte să scrii, efectiv, cuvinte pe hârtie, mai sunt câţiva paşi de urmat.
Paranteză. Acest lucru îl poţi face spontan, fără pregătire înainte, cu intenţia de catharsis.

Dar în cazul în care vrei să scrii pe blog, revistă, articole etc., înainte de a scrie trebuie să ai despre ce scrie, nu?

Prima întrebare pe care să ţi-o adresezi : care e intenţia cu care scrii? De ce vrei să scrii?

Hai să luăm ca exemplu o temă destul de întâlnită!

N.B. Este doar un exemplu care poate fi îmbunătăţit cu informaţii diverse în funcţie de experienţa fiecăruia.

Îţi doreşti să scrii despre părinţii care nu se înţeleg cu copiii. Bun. E un început. Dar este un început destul de generos. Cât de specific poţi fi cu privire la acest subiect? Părinţi care se ceartă toată ziua cu cei mici? Părinţi care au copii care nu-i ascultă? ş.a.m.d.

În această situaţie, ai de-a face cu un părinte tensionat, nu ştie ce să facă, ce să zică, cum să calmeze atmosfera din casă.
Pe de altă parte, ai copiii care nu sunt pe aceeaşi frecvenţă cu părinţii, nu se simt înţeleşi, ascultaţi.

Aşadar, ai două perspective: părinte şi copil.
Ce subiect alegi pentru un articol? Nu poţi scrie despre tot, despre tot ce-ţi vine în minte fără o structură. Fără să ştii cui te adresezi. Fără să ştii pe cine ajută ce scrii.

Care ar fi primele idei pe care ai putea să le abordezi? Cu ce începi?

Conştientizarea din partea părintelui a situaţiei deloc roz din familie.
Tu, ca scriitor, să înţelegi cum se simte părintele.
Explicarea şi conştientizarea schimbărilor prin care trece copilul la diferite vârste; asta include stările schimbătoare ale copilului, atenţia îndreptată către el.

Aşadar, ce ai tu de făcut ca scriitor este să te decizi asupra ideii principale din text: care-i primul pas pentru părinte? (conştientizare, recunoaştere că e depăşit de situaţie, nu-şi cunoaşte copilul, nu cunoaşte psihologia copilului, fapt care ar duce la înţelegerea copilului, dacă s-ar informa).

Apoi, îl poţi încuraja pe părinte spunându-i să fie recunoscător pentru ocazia de a vedea lucrurile şi altfel, în acest fel, el evoluând. Începe să construiască o fundaţie sănătoasă în comunicarea cu copilul.

Sau poţi empatiza cu el, înţelegând prin ce trece şi validându-i emoţiile. Nu e uşor, totuşi, să creşti un copil, nu-i aşa? 🙂

Temă de gândire: în scenariul de mai sus cu privire la o posibilă temă pentru un articol, care ar fi intenţia autorului?

Şi, la acest capitol, poţi avea :
– intenţie informativă
– intenţie de a convinge
– intenţie de a motiva
– intenţie de a amuza
– intenţie de a inspira şi lista continuă.

Din moment ce acest punct este clar, parcă ţi s-a luat ceaţa de pe ochi. Îţi vin în minte câteva idei şi, deodată, ştii ce să scrii, ce să spui, ce să faci. Îţi mai aminteşti şi câteva discuţii cu părinţii, câteva idei din cărţile citite, îţi aminteşti de empatie, dar şi de schimbările normale prin care trece copilul, precum şi de felul cum se simte cel mic. Desigur, acum vine natural ideea de ascultare activă, nu? Părintele să-şi asculte activ copilul.

Dar până să ai această idee strălucită, uite câtă muncă ai făcut înainte! Ai conectat idei, te-ai informat tu prima dată, ai făcut o schemă a articolului.

NU?! Eu sper că ai făcut o structură. 🙂

Pentru tine, ca scriitor, CLARITATEA e primul pas. Apoi curge scrierea.

A doua întrebare pentru tine: cine citeşte ce ai scris?

Am un déjà-vu cu această întrebare. Nu ştiu dacă ţie ţi se întâmplă, dar eu o aud foarte des. Cui te adresezi ? Trebuie să-ţi cunoşti cititorul.
La un moment dat, poate fi şi enervantă întrebarea asta pentru că o vezi peste tot. A devenit un clişeu.
Dar ghici ce? Oricât de enervantă este, chiar e nevoie de ea atunci când te pui în faţa foii şi răscoleşti prin amintiri despre ce să scrii.

Scrisul nu se bazează pe aer. Pe nimic. (până şi nimicul poate fi foarte complex :))
Imaginează-ţi un scenariu: vrei să călătoreşti şi alegi ca mijloc de transport avionul. Trebuie să-ţi iei bilet. E primul pas, oricât de „clişeu” ar fi şi obositor şi poate neinteresant.

Aşadar, revin asupra ideii de a-ţi cunoaşte cititorul.
Care este tipul de cititor pe care l-ai ales? Care sunt valorile, opiniile lui? Care este viziunea?
Şi dintr-o listă foarte numeroasă, îţi alegi pentru un articol un tip de cititor.

În articolul de faţă, cititorul meu este acea persoană care vrea să scrie, dar nu ştie cum să înceapă sau ce presupune asta. În alte articole, cititorul meu este acea persoană care este atenţionat că scrie cu greşeli gramaticale sau care nu ştie cu câţi i se scrie „tu scrii”, de exemplu.

Şi te adaptezi acelui public. Ca rezultat, vei ajunge să-l sensibilizezi, să-l înţelegi ca şi cum ai fi umbra lui timp de o zi. Vezi cum reacţionează, cum îşi petrece timpul, cât timp liber are, cum îşi împarte ziua…

Un alt lucru de care să ţii cont este tonul. Cum te poziţionezi, astfel încât să fii coerent.

Poţi avea un ton autoritar, spiritual, grav, plin de emoţii etc. Poţi alege dintr-o paletă foarte largă de exemple.
Cu cât defineşti mai bine ce vrei să transmiţi, cu atât conţinutul va curge. Cu atât vei şti dacă păstrezi o idee clară sau o iei pe drumuri lăturalnice, pentru ca apoi să spui că nu ştii să scrii, nu poţi, nu ai inspiraţie, nu ai încredere, deşi ţi-ai dori mult să scrii.

Cunoscându-ţi cititorul, începi să construieşti o conexiune emoţională cu acesta. Acea persoană poate spune: „Uite o persoană care mă înţelege! Deci, nu sunt singura care trece prin aşa ceva. Uite o situaţie asemănătoare cu a mea!”

Apoi, tot în funcţie de alegerea publicului, îţi alegi… ATENŢIE!!!… RITMUL cu care transmiţi informaţia.

Ce înseamnă asta?
Înseamnă viteza cu care transmiţi ce ai de spus.
Din acest motiv, este important să ştii care sunt cititorii acelui articol.

Poate sunt investitori, deci sunt oameni ocupaţi. Ce semnifică acest lucru? Nu au timp mult la dispoziţie să citească un raport sau un articol în care autorul încearcă să-i convingă să cumpere acţiuni la bursă. Aşadar, ritmul este rapid, succint, da, poate monoton, dar eficient.

Un alt tip de public poate fi cel care învaţă cum să-şi prezinte discursul. În acest caz, tonul este mai explicit, fără grabă, cu fraze mai lungi. Spre deosebire de investitor, cel de-al doilea tip de cititor îşi dedică timp pentru a învăţa ceva ce nu ştie.

Investitorul deja ştie să investească, poate are nevoie de câteva cifre. Deci, nu-i scrii „Moartea căprioarei” dacă el deja o ştie.

Învăţăcelul din al doilea exemplu încă e în perioada de acumulare, de învăţare, de practicare şi îi trebuie mai mult timp şi mai multe informaţii. Deci, el s-ar putea să aibă nevoie de „Moartea căprioarei”.

Şi eu, la rândul meu, am ales să scriu mai mult de câteva rânduri, tocmai pentru cei îngrijoraţi că nu ştiu să scrie şi se blochează.

Întâi, creează-ţi fundaţia şi apoi o să ai despre ce scrie.
Informează-te, citeşte, iar asta ia timp. Aşa cum şi unui autor îi ia timp să scrie. Timp să se documenteze, să facă schema textului, să urmeze tocmai acei paşi pe care i-am expus mai sus.

Dacă ţie îţi ia câteva minute să-l citeşti, eu l-am scris în 3-4 ore. 🙂

Care este intenţia?
Cui mă adresez? Iar asta implică ton, ritm, conexiune cu publicul.

Sper că am reuşit să-ţi ofer puţină claritate în ceea ce priveşte pregătirea unui text înainte de a-l scrie.

Găseşte-ţi vocea eliminând blocajul scriitorului!

Mi-ar plăcea să împărtăşeşti cu noi cum începi tu să scrii. Poate ai un ritual anume şi poţi inspira pe cineva să scrie!

Mulţumesc că ţi-ai luat timp să citeşti un text destul de lung, însă sper să-ţi fie de folos! Şi asta e doar o mică-mică parte din ce înseamnă să scrii. 🙂

Cu drag,

Vio