Author Archives: Vio

Blocajul scriitorului – cum încep?

„Aş vrea să scriu, dar nu ştiu cum.
Simt aşa o chemare către scris, dar mă blochez în faţa foii albe. Mi-e greu să transpun cuvintele din minte pe foaie.”

Îţi sunt cunoscute aceste lucruri? Cred că da. Le-am auzit de multe ori şi ele conturează conceptul de „blocajul scriitorului”.

Ce aş vrea să ştii e că scrisul nu e ceva întâmplător. Ca şi cum ai merge prin casă şi te-ai împiedica de un lucru şi… ce minune! Oricum îl căutai şi acum a apărut din senin.

Nu. Înainte să scrii, efectiv, cuvinte pe hârtie, mai sunt câţiva paşi de urmat.
Paranteză. Acest lucru îl poţi face spontan, fără pregătire înainte, cu intenţia de catharsis.

Dar în cazul în care vrei să scrii pe blog, revistă, articole etc., înainte de a scrie trebuie să ai despre ce scrie, nu?

Prima întrebare pe care să ţi-o adresezi : care e intenţia cu care scrii? De ce vrei să scrii?

Hai să luăm ca exemplu o temă destul de întâlnită!

N.B. Este doar un exemplu care poate fi îmbunătăţit cu informaţii diverse în funcţie de experienţa fiecăruia.

Îţi doreşti să scrii despre părinţii care nu se înţeleg cu copiii. Bun. E un început. Dar este un început destul de generos. Cât de specific poţi fi cu privire la acest subiect? Părinţi care se ceartă toată ziua cu cei mici? Părinţi care au copii care nu-i ascultă? ş.a.m.d.

În această situaţie, ai de-a face cu un părinte tensionat, nu ştie ce să facă, ce să zică, cum să calmeze atmosfera din casă.
Pe de altă parte, ai copiii care nu sunt pe aceeaşi frecvenţă cu părinţii, nu se simt înţeleşi, ascultaţi.

Aşadar, ai două perspective: părinte şi copil.
Ce subiect alegi pentru un articol? Nu poţi scrie despre tot, despre tot ce-ţi vine în minte fără o structură. Fără să ştii cui te adresezi. Fără să ştii pe cine ajută ce scrii.

Care ar fi primele idei pe care ai putea să le abordezi? Cu ce începi?

Conştientizarea din partea părintelui a situaţiei deloc roz din familie.
Tu, ca scriitor, să înţelegi cum se simte părintele.
Explicarea şi conştientizarea schimbărilor prin care trece copilul la diferite vârste; asta include stările schimbătoare ale copilului, atenţia îndreptată către el.

Aşadar, ce ai tu de făcut ca scriitor este să te decizi asupra ideii principale din text: care-i primul pas pentru părinte? (conştientizare, recunoaştere că e depăşit de situaţie, nu-şi cunoaşte copilul, nu cunoaşte psihologia copilului, fapt care ar duce la înţelegerea copilului, dacă s-ar informa).

Apoi, îl poţi încuraja pe părinte spunându-i să fie recunoscător pentru ocazia de a vedea lucrurile şi altfel, în acest fel, el evoluând. Începe să construiască o fundaţie sănătoasă în comunicarea cu copilul.

Sau poţi empatiza cu el, înţelegând prin ce trece şi validându-i emoţiile. Nu e uşor, totuşi, să creşti un copil, nu-i aşa? 🙂

Temă de gândire: în scenariul de mai sus cu privire la o posibilă temă pentru un articol, care ar fi intenţia autorului?

Şi, la acest capitol, poţi avea :
– intenţie informativă
– intenţie de a convinge
– intenţie de a motiva
– intenţie de a amuza
– intenţie de a inspira şi lista continuă.

Din moment ce acest punct este clar, parcă ţi s-a luat ceaţa de pe ochi. Îţi vin în minte câteva idei şi, deodată, ştii ce să scrii, ce să spui, ce să faci. Îţi mai aminteşti şi câteva discuţii cu părinţii, câteva idei din cărţile citite, îţi aminteşti de empatie, dar şi de schimbările normale prin care trece copilul, precum şi de felul cum se simte cel mic. Desigur, acum vine natural ideea de ascultare activă, nu? Părintele să-şi asculte activ copilul.

Dar până să ai această idee strălucită, uite câtă muncă ai făcut înainte! Ai conectat idei, te-ai informat tu prima dată, ai făcut o schemă a articolului.

NU?! Eu sper că ai făcut o structură. 🙂

Pentru tine, ca scriitor, CLARITATEA e primul pas. Apoi curge scrierea.

A doua întrebare pentru tine: cine citeşte ce ai scris?

Am un déjà-vu cu această întrebare. Nu ştiu dacă ţie ţi se întâmplă, dar eu o aud foarte des. Cui te adresezi ? Trebuie să-ţi cunoşti cititorul.
La un moment dat, poate fi şi enervantă întrebarea asta pentru că o vezi peste tot. A devenit un clişeu.
Dar ghici ce? Oricât de enervantă este, chiar e nevoie de ea atunci când te pui în faţa foii şi răscoleşti prin amintiri despre ce să scrii.

Scrisul nu se bazează pe aer. Pe nimic. (până şi nimicul poate fi foarte complex :))
Imaginează-ţi un scenariu: vrei să călătoreşti şi alegi ca mijloc de transport avionul. Trebuie să-ţi iei bilet. E primul pas, oricât de „clişeu” ar fi şi obositor şi poate neinteresant.

Aşadar, revin asupra ideii de a-ţi cunoaşte cititorul.
Care este tipul de cititor pe care l-ai ales? Care sunt valorile, opiniile lui? Care este viziunea?
Şi dintr-o listă foarte numeroasă, îţi alegi pentru un articol un tip de cititor.

În articolul de faţă, cititorul meu este acea persoană care vrea să scrie, dar nu ştie cum să înceapă sau ce presupune asta. În alte articole, cititorul meu este acea persoană care este atenţionat că scrie cu greşeli gramaticale sau care nu ştie cu câţi i se scrie „tu scrii”, de exemplu.

Şi te adaptezi acelui public. Ca rezultat, vei ajunge să-l sensibilizezi, să-l înţelegi ca şi cum ai fi umbra lui timp de o zi. Vezi cum reacţionează, cum îşi petrece timpul, cât timp liber are, cum îşi împarte ziua…

Un alt lucru de care să ţii cont este tonul. Cum te poziţionezi, astfel încât să fii coerent.

Poţi avea un ton autoritar, spiritual, grav, plin de emoţii etc. Poţi alege dintr-o paletă foarte largă de exemple.
Cu cât defineşti mai bine ce vrei să transmiţi, cu atât conţinutul va curge. Cu atât vei şti dacă păstrezi o idee clară sau o iei pe drumuri lăturalnice, pentru ca apoi să spui că nu ştii să scrii, nu poţi, nu ai inspiraţie, nu ai încredere, deşi ţi-ai dori mult să scrii.

Cunoscându-ţi cititorul, începi să construieşti o conexiune emoţională cu acesta. Acea persoană poate spune: „Uite o persoană care mă înţelege! Deci, nu sunt singura care trece prin aşa ceva. Uite o situaţie asemănătoare cu a mea!”

Apoi, tot în funcţie de alegerea publicului, îţi alegi… ATENŢIE!!!… RITMUL cu care transmiţi informaţia.

Ce înseamnă asta?
Înseamnă viteza cu care transmiţi ce ai de spus.
Din acest motiv, este important să ştii care sunt cititorii acelui articol.

Poate sunt investitori, deci sunt oameni ocupaţi. Ce semnifică acest lucru? Nu au timp mult la dispoziţie să citească un raport sau un articol în care autorul încearcă să-i convingă să cumpere acţiuni la bursă. Aşadar, ritmul este rapid, succint, da, poate monoton, dar eficient.

Un alt tip de public poate fi cel care învaţă cum să-şi prezinte discursul. În acest caz, tonul este mai explicit, fără grabă, cu fraze mai lungi. Spre deosebire de investitor, cel de-al doilea tip de cititor îşi dedică timp pentru a învăţa ceva ce nu ştie.

Investitorul deja ştie să investească, poate are nevoie de câteva cifre. Deci, nu-i scrii „Moartea căprioarei” dacă el deja o ştie.

Învăţăcelul din al doilea exemplu încă e în perioada de acumulare, de învăţare, de practicare şi îi trebuie mai mult timp şi mai multe informaţii. Deci, el s-ar putea să aibă nevoie de „Moartea căprioarei”.

Şi eu, la rândul meu, am ales să scriu mai mult de câteva rânduri, tocmai pentru cei îngrijoraţi că nu ştiu să scrie şi se blochează.

Întâi, creează-ţi fundaţia şi apoi o să ai despre ce scrie.
Informează-te, citeşte, iar asta ia timp. Aşa cum şi unui autor îi ia timp să scrie. Timp să se documenteze, să facă schema textului, să urmeze tocmai acei paşi pe care i-am expus mai sus.

Dacă ţie îţi ia câteva minute să-l citeşti, eu l-am scris în 3-4 ore. 🙂

Care este intenţia?
Cui mă adresez? Iar asta implică ton, ritm, conexiune cu publicul.

Sper că am reuşit să-ţi ofer puţină claritate în ceea ce priveşte pregătirea unui text înainte de a-l scrie.

Găseşte-ţi vocea eliminând blocajul scriitorului!

Mi-ar plăcea să împărtăşeşti cu noi cum începi tu să scrii. Poate ai un ritual anume şi poţi inspira pe cineva să scrie!

Mulţumesc că ţi-ai luat timp să citeşti un text destul de lung, însă sper să-ţi fie de folos! Şi asta e doar o mică-mică parte din ce înseamnă să scrii. 🙂

Cu drag,

Vio

monolog – monoloage sau monologuri

monologuri

 

 

 

 

 

 

Zilele trecute am primit un mesaj de la o prietenă care m-a întrebat în grabă care e pluralul de la cuvântul „monolog”.

I-am răspuns peste puţin timp, întrucât şi pe mine m-a pus puţin în dificultate.

Am citit mai multe păreri, unii putând jura că se zice „monoloage”, unii ţinând partea formei „monologuri”, făcând referire şi la cuvântul „dialog – dialoguri”.

Într-adevăr, înainte se zicea „monoloage”, în dexonline sunt ambele forme atât monoloage, cât şi monologuri, iar pentru cei care caută forma corectă este destul de derutant să afle care e forma folosită azi.

Ajungând acasă, am consultat şi DOOM 2 (Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al limbii române) şi am aflat că forma actuală este monologuri.

monolog

 

Deci:

Sg.: monolog

Pl.: monologuri

Dilemă rezolvată! 🙂

Dacă vrei să ţii minte fără să cauţi prin toate dicţionarele pe care le ai la îndemână, poţi face analogia cu „dialog – dialoguri”.

Monolog -> monologuri

Dialog -> dialoguri

Ambele cuvinte se termină cu „-uri”.

Zi frumoasă şi spor la descoperirea frumuseţilor limbii române! 🙂

Cu drag,

Vio

Mă duc la servici să iau salar

job

 

 

 

 

 

 

Întâlnite aproape în fiecare zi, aceste două cuvinte, servici şi salar, sunt echivalentul zgâriatului pe tablă cu unghiile.

Făcând parte din realitatea multor persoane, mi-am făcut o baghetă magică prin acest articol mititel prin care reiau formele corecte ale celor două cuvinte.

Niciodată servici sau salar.

Corect: serviciu.

Corect: salariu.

🙂

Să-ţi fie de folos, iubitorule de litere!

Şi aminteşte-ţi că felul de a te exprima reprezintă cartea ta de vizită. Nu contează mediul din care provii sau statutul social.

Cu drag,

Vio

Primul ministru vs. prim-ministrul

prim

Nu de puţine ori m-am confruntat cu întrebarea: „Vio, cum se zice corect? Primul ministru sau prim ministrul? Se pune cratimă?”

La început, am căutat şi eu explicaţii în cărţi, pentru că nu ştiam sigur. Căutând de mai multe ori, am început să învăţ forma corectă.

*Cum se întipăreşte în minte forma corectă? Prin repetiţie, care e mama învăţăturii. 🙂

Aşadar, treaba stă în felul următor:

prim-ministru: Domnul X a devenit prim-ministru.

prim-ministrul: Prim-ministrul ţării anunţă o conferinţă de presă.

prim-miniştri: S-a organizat o întâlnire la nivel înalt a celor trei prim-miniştri din Polonia, Olanda şi România.

prim-miniştrii: Prim-miniştrii ţărilor vecine s-au reunit pentru o încheia un acord.

Ca să ţii minte mai uşor, îţi poţi aminti că „prim” rămâne invariabil, având o singură formă.

La polul opus, atunci când spui şi scrii primul ministru, „primul” devine numeral. Şi la fel de bine poţi spune şi al doilea ministru, al treilea ministru etc. Sper că ai prins ideea. 🙂

Alte forme care ar putea să te pună în dilemă:

  • prim-balerin; prim-balerină
  • prim-plan
  • prim-procuror
  • prim-secretar
  • prim-solist; prim-solistă
  • prim-viceprim-ministru
  • viceprim-ministru

*prim ajutor se scrie fără cratimă

Recapitulare:

Prim-ministrul a demisionat. (prim-ministrul este unul singur)

* „Care este înaintea tuturor în privința însemnătății, a rangului, a calităților; important, principal. (Ca element de compunere, precedând un termen care indică o funcție sau un grad ierarhic) Pe treapta cea mai înaltă, întâiul în categoria respectivă.

Prim-ministru = șeful executivului; premier.” (sursa Dexonline)

Ionescu este primul ministru care a demisionat. (cel dintâi, după el au urmat şi alţi miniştri)

Ionescu este al doilea ministru care a demisionat.

O zi minunată îţi doresc, dragă cititorule şi iubitorule de litere!

Cu drag,

Vio

 

Povestea Ioanei care vrea să scrie o carte (I)

scris– Alo? Vio?

– Da, eu sunt.

– Bună! Sunt Ioana, prietena Mariei. Vreau să scriu o carte şi ea te-a recomandat pe tine.

– Mă bucur să aud asta. Cu ce te pot ajuta ?

– Îmi doresc de mult să scriu o carte, simt că am multe de zis, dar nu ştiu cum să fac asta, mi-e frică, scriu cu greşeli, am multe idei deodată şi nu ştiu cum să încep şi… şi…

– Stop! Stop! Hai să ne liniştim puţin. Hai să ne vedem mâine la o cafea să-mi spui despre ce vrei să scrii!

Ne-am întâlnit a doua zi la prânz într-un loc frumos şi cochet, am mâncat ceva bun şi am început să povestim.

– Vreau să scriu despre proiectul Z (îl voi denumi aşa, pentru că nu contează aşa mult conţinutul, ci felul cum gândeşti şi ce simţi înainte să scrii).

– Ai început să scrii câteva pagini?

– Nu. Cartea e scrisă în mintea mea. Acum trebuie s-o scriu şi pe hârtie, dar mi-am dat seama că e mai greu decât credeam.

– De ce spui asta?

– Atunci când sunt cu mine şi vorbesc cu mine, totul decurge lin. O mână invizibilă scrie în aer ce gândesc şi e aşa de uşor. Când să scriu pe foaie, fug toate cuvintele de mine. Nu mai am nicio idee. Şi stau aşa, cu pixul în mână şi în faţa foii minute în şir, mă enervez, intru în panică şi o las baltă. Sau, hotărâtă, deschid o pagină de Word, sunt bucuroasă că scriu, apoi scriu la întâmplare un cuvânt şi mă opresc. În timp ce mă gândesc, încep să desenez pe o foaie, mă gândesc la altceva, navighez pe internet să scap de durerea că nu-mi iese nimic, mă simt dezamăgită şi vinovată că fac altceva decât ce mi-am propus şi închid calculatorul. Mă supăr pe mine, devin irascibilă şi îmi spun că nu mai scriu nimic. Aşa am făcut o lună până n-am mai rezistat. Am vorbit cu Maria şi ea mi-a spus că tu ai scris o carte. La tine cum a fost? Cred că ţi-a fost foarte uşor.

– Aşa pare, nu? Am trecut şi eu prin chinurile începutului, stai liniştită. Primul pas a fost să declar public într-o tabără că scriu o carte. După aceea, nu ştiam cum să fac să fie şi creativă şi utilă şi uşor de înţeles şi uşor de structurat. Era ca un bolovan mare în faţa mea şi eu trebuia să-l modelez să iasă o poveste.

– Da, da. Aşa ceva. Şi cum ai făcut?

– Am fost în parc câteva săptămâni cu foile după mine şi n-am scris nimic. Nu aveam nicio idee. Era cât pe ce să renunţ. Într-o seară, aşteptând o prietenă, toată concentrarea mea din acele săptămâni a dat roade şi parcă în faţa mea s-a deschis un tablou cu povestea care urma să fie scrisă. Am scris într-o oră toată structura, cu detalii, personaje, acţiune şi după aceea nu-mi mai rămânea decât s-o scriu.

Aşa a fost la mine, însă fiecare trece printr-un proces interior propriu. De aceea ne-am întâlnit, să descoperim cum e la tine.

– Şi ai început să scrii?

– Da’ de unde! Am mai stat o vreme cu foaia lângă mine, foaia pe care am scris structura, pentru că nu ştiam cum să împart informaţia. Era prea mult. În mine se instalase starea de nelinişte, pentru că vremea trecea, şi eu stăteam şi mă tot gândeam. Până când am sunat o bună prietenă. Ea m-a ajutat să obţin claritate şi să împart cartea în trei părţi: greşeli de vorbire, greşeli în scris şi semne de punctuaţie.

  • Primul pas este claritatea. Din noianul de informaţii, tu îţi alegi nişte idei mari, principale. Nu trebuie să scrii tot ce ştii într-o carte. Poate mai scrii o altă carte. Oricum, de fiecare dată, scriem până în punctul în care am ajuns noi cu evoluţia. La următoarea carte, scrii şi restul de informaţii, însă şi cu o altă înţelegere.

– Aha! Stai să-mi scriu asta.

– Lucrul ăsta o să te ajute să te linişteşti puţin. Ai ceva de care să te agăţi. Decât nimic, mai bine nişte cârlige să nu cazi în prăpastie, nu?

– Da, da, sigur.

Ioana stătea în faţa mea, cu o agendă în mână, sorbindu-mi cuvintele şi uitând de cafeaua care începea să se răcească deja. I-am cucerit puţin mintea şi am reuşit să-i distrag atenţia de la agitaţia interioară.

– Şi după aceea? Ai început să scrii?

– Nuuu. În domeniul meu, sunt lucruri noi şi lucruri vechi. E gramatica veche, cum îi spun eu, şi gramatica nouă (reguli care s-au schimbat, cuvinte care se scriu în alt mod acum).

Am început să caut acele lucruri care s-au schimbat şi apoi le-am comparat să văd ce e nou, ce e vechi, cum explic aceste schimbări. Mi-am pregătit cărţile care să mă ajute. Şi Corina (prietena mea care m-a ajutat cu structura) mi-a mai adus nişte cărţi, aproape 30. Ce pot să spun e că nu m-am plictisit. :))

Până nu te linişteşti, nu ai cum să scrii cartea. Te învârţi în jurul cozii.

Citeşti cărţi, articole despre scris?

– Ah, da, în ultima vreme numai asta fac.

– Nu mai face asta. Vezi? De asta nu scrii. În loc să-ţi scrii cartea, tu aduni în minte alte informaţii.

  • Scrisul înseamnă să-ţi eliberezi mintea, nu să ţi-o încarci.

Ioana se uită la mine dezamăgită şi pe gânduri.

– Nu te întrista. Doar concentrează-te pe ce ai de făcut. De fapt, „concentrează-te” e ceva ce poate speria mintea şi devine rebelă.

  • Tema ta pentru data viitoare este să scapi de lucrurile care-ţi dau nelinişte. Lucruri neterminate, e-mailuri, certuri cu oricine din viaţa ta, dezordine oriunde (în cameră, genţi, birou etc.) şi găseşte-ţi o muzică anume care să te facă să-ţi vibreze sufletul atunci când o asculţi. De preferat, fără cuvinte.

– De ce fără cuvinte?

– Pentru că fiecare cuvânt are o anumită însemnătate pentru tine. Poate să-ţi aducă în minte o amintire, plăcută sau nu, nu contează, şi apoi începi să visezi şi să te duci în trecut sau în viitor. Şi nu mai scrii, pentru că iar începe maimuţica de minte să se ducă pe câmpii.

Ioana a rămas fără cuvinte. Ştiu, se aştepta la altceva. Se uita la mine, iar pe chipul ei erau o mulţime de stări. Bănuiala mea e că mintea îi era la lucrurile neterminate, inima a început să-i bată cu putere şi teama se instala uşor-uşor.

Şi a scrie o carte e un fel de-a fi. E o experienţă transformaţională. Altfel, Ioana ar fi scris-o uşor, fără obstacole. Însă dacă nu trece de aceste obstacole, cum poate să aştearnă pe foaie ce-i mai bun în ea? În noi, e şi lumină, şi întuneric. Ea decide spre ce înclină balanţa în carte şi în ce proporţie.

Oare reuşeşte să scrie Ioana o carte? Vom vedea. Punctul în care este ea acum e unul dintre acele momente critice.

Va urma…

La ce să fii atent atunci când scrii un text

images
Azi făceam un „inventar” al cărţilor corectate şi mi-au ieşit 13 la număr. Din ce îmi aduc eu aminte. În afară de articole şi de un blog întreg (de 180 de articole) pe care l-am terminat zilele acestea.
În timp, am observat câteva lucruri care se repetă (în afară de greşelile de gramatică) şi care ţin mai mult de stil. Ei, provocarea mea este următoarea (mai ales dacă este un autor nou, pe care nu îl ştiu personal): cum să păstrez autenticitatea autorului şi, în acelaşi timp, să şi curăţ textul de buruieni lingvistice.

Pentru că deja sunt doi ani de când fac acest lucru, mi-am creat un fel de sistem, o fişă a autorului şi, la final, ca bonus, îi dau şi câteva trucuri pe care le-am observat, lucruri pe care aş vrea să le îmbunătăţească.

În afară de corectarea în sine, pentru mine este important omul din spatele acelei cărţi sau acelui articol.

Şi m-am gândit să-ţi dau şi ţie ce am obsevat de-a lungul timpului. Poate îţi este util. Nu este o listă completă, ci sunt lucruri care mi-au venit în minte acum. Lista este deschisă şi te rog să o completezi dacă ai o idee nouă.

Aşadar… începem:

  • Fraze mai scurte şi clare.

La început, să nu-ţi scape inspiraţia, scrii cum îţi vine – apoi, faci o pauză şi reciteşti; observă, te rog, dacă ce ai scris are înţeles. Mesajul pe care vrei să-l transmiţi este clar?

  • Nu pune virgulă între subiect şi predicat!
  • Nu scrie chiar cum vorbeşti, fără pauze şi cu un limbaj încâlcit, ci foloseşte cu încredere şi semnele de punctuaţie!
  • Fii atent la acord!
  • Fii atent la repetiţii – în cazul în care nu eşti sigur dacă să scrii un cuvânt sau o formulare de mai multe ori, după ce ai scris, reciteşte şi evidenţiază cu o culoare ce se repetă; atunci vezi clar frecvenţa acelor… repetiţii.
  • Nu alterna persoanele – păstrează o anumită liniaritate a textului; cui te adresezi, de fapt?

„Înainte să-ţi dezvălui ce vreau să-ţi spun în continuare, vreau să-ţi imaginezi că ai mai multe variante. Nu vă grăbiţi, luaţi-vă o pauză şi gândiţi-vă.”

  • Atunci când te întâlneşti cu o cacofonie, nu o „rezolva” cu formularea „ca şi”.
  • Respectă cuvintele, pentru că şi ele sunt o parte din tine. Dă-le o formă frumoasă şi tratează-le aşa cum vrei tu, la rândul tău, să fii tratat.
  • Nu scrie cuvintele care sunt sinonime unul după altul. (Este un băiat îndrăzneţ şi cutezător.)
  • Atunci când scrii o frază (mai ales dacă ai o paranteză intercalată), reciteşte-o. De multe ori se întâmplă să o începi într-un fel şi pe la jumătatea ei să te răzgândeşti şi să scrii despre altceva.

Astfel, pentru mine, e o frază incompletă şi cititorul nu înţelege ce ai vrut să transmiţi.

Deci…

– claritatea mesajului

– recitire, verificare (după o pauză)

– semne de punctuaţie

– virgule

– repetiţii

– fraze mai scurte

– păstrează persoana căreia te adresezi

Pentru tine cum este atunci când scrii un text?

Şi aminteşte-ţi mereu că oricând poţi să înveţi ceva nou; spune-ţi „Bravo” pentru fiecare cuvânt învăţat, pentru fiecare regulă sau pentru fiecare text reuşit. Este meritul tău!

O zi minunată!

Cu drag,

Vio

Niciun om nu vede nici o casă, nici un copac (niciun/nici un)

claritate

Unul dintre darurile cele mai mari ale vieţii este claritatea. Totuşi, ea vine la pachet, mai întâi, cu apele tulburi, pentru ca apoi, pentru cei curajoşi, să se clarifice lucrurile.

Atât „problema”, cât şi claritatea sunt prietenele tale. Confuzia vine atunci când nu ne dăm voie să luăm lucrurile aşa cum sunt, pur şi simplu.

Şi, curios sau nu, acest lucru are loc şi în domeniul gramaticii.

Iar subiectul de astăzi (tot mai mulţi oameni îmi scriu şi mă întreabă de acest lucru) este despre nicio/nici o/niciun/nici un.

Aceste forme s-au scris într-un cuvânt mai demult, înainte de anul 1953. În vorbire nu se observă acest lucru. În scris… este altă poveste.

Ambele forme sunt corecte, însă în contexte diferite.

Şi începem. Înainte de asta, bea un ceai, creează-ţi o stare potrivită învăţării, eliberează-ţi mintea de griji ca să poţi asimila cu uşurinţă informaţia din acest articol.

Bine? 🙂

1. Scrii într-un cuvânt nicio/niciun atunci când ai cantitate zero, nimic.

Nu am nicio verişoară în Bacău.

Nu am niciun frate.

2. Se scrie în două cuvinte:

a) atunci când este negaţie repetată:

Nu văd nici o maşină, nici o persoană pe drum. E pustiu.

b) atunci când este numeral:

Câţi oameni ai văzut în cameră?

N-am văzut nici unul, nici doi, nici trei.

N-am auzit nici un cântec, nici mai multe.

c) atunci când între „nici” şi „o” se interpune „măcar”:

Nu am nici măcar o pisică să-mi ţină de urât.

d) atunci când în construcţia „nici o/nici un”, o şi un sunt articole nehotărâte:

Maria nu este o fată neştiutoare şi nici o persoană uşor de păcălit.

Cam asta este pentru azi. Sper să-ţi fie de folos şi, ca să ţii minte mai bine, gândeşte-te că nicio/niciun se scriu legat atunci când e cantitate zero, nimic, deloc.

Cu drag,

Vio

 

Când e „datorită”, când e „din cauza”?

indexFoloseşti „datorită” atunci când efectul unei acţiuni este unul pozitiv.

  • Datorită ţie am câştigat.

Foloseşti „din cauza” atunci când efectul unei acţiuni este unul negativ.

  • Din cauza ceţii m-am rătăcit.

„La început, atunci când te hotărăşti să schimbi ceva în viaţa ta, cei din jur nu vor înţelege şi se va isca furtuna. Însă tu menţine-ţi starea de calm şi lucrurile vor fi la fel în exterior aşa cum sunt şi în interiorul tău.” (Gramatica are suflet)