Dacă aş avea o monedă de câte ori am zis că între subiect şi predicat nu se pune virgulă, aş fi miliardară. 🙂

Însă, în timp, am observat că oamenii au altă obiecţie care îi împiedică să ştie această regulă.

Ce este subiectul? Întrebări pentru subiect: cine? ce?

Ce este predicatul? Întrebări pentru predicat: ce face?

Hai să rezolvăm acest subiect cuantic! 🙂

Subiectul este partea principală de propoziție care arată cine face acțiunea.

Predicatul este partea principală de propoziţie care arată ce face subiectul.

Hai să le luăm pe rând cu exemple:

Maria merge acasă.

• Cine face acţiunea, adică cine merge acasă? Maria. Maria este subiect.
• Ce face Maria? Merge. „Merge” este predicat.

NU se pune virgulă între acestea, între subiect şi predicat, însă şi aici avem o complicăciune. Viaţa nu e mereu simplă, încercăm noi să o simplificăm cum ne pricepem. 🙂

Hai să-ţi explic!

Dacă ai subiectul şi predicatul unul lângă altul, fără nicio explicaţie între ele, NU se pune virgulă. Este regulă elementară.

Excepţie! Dacă, după subiect, ai o explicaţie, pui între virgule explicaţia (ca şi cum ai lua-o în braţe) şi continui fraza.

Exemplu:

Maria, care este sora mea, merge acasă.

Maria, sora mea, merge acasă.

Maria, obosită, merge acasă.

Unii oameni scriu aşa, iar aici sunt tot felul de variante care pot apărea:

Maria, sora mea merge acasă. (NU)

Maria sora mea, merge acasă. (NU)

Maria sora mea merge acasă. (NU)

Maria, sora mea, merge acasă. (DA)

Dacă ai nelămuriri, ai mai jos spaţiu pentru comentarii. 🙂

Cu drag,

Vio

„Aş vrea să scriu, dar nu ştiu cum.
Simt aşa o chemare către scris, dar mă blochez în faţa foii albe. Mi-e greu să transpun cuvintele din minte pe foaie.”

Îţi sunt cunoscute aceste lucruri? Cred că da. Le-am auzit de multe ori şi ele conturează conceptul de „blocajul scriitorului”.

Ce aş vrea să ştii e că scrisul nu e ceva întâmplător. Ca şi cum ai merge prin casă şi te-ai împiedica de un lucru şi… ce minune! Oricum îl căutai şi acum a apărut din senin.

Nu. Înainte să scrii, efectiv, cuvinte pe hârtie, mai sunt câţiva paşi de urmat.
Paranteză. Acest lucru îl poţi face spontan, fără pregătire înainte, cu intenţia de catharsis.

Dar în cazul în care vrei să scrii pe blog, revistă, articole etc., înainte de a scrie trebuie să ai despre ce scrie, nu?

Prima întrebare pe care să ţi-o adresezi : care e intenţia cu care scrii? De ce vrei să scrii?

Hai să luăm ca exemplu o temă destul de întâlnită!

N.B. Este doar un exemplu care poate fi îmbunătăţit cu informaţii diverse în funcţie de experienţa fiecăruia.

Îţi doreşti să scrii despre părinţii care nu se înţeleg cu copiii. Bun. E un început. Dar este un început destul de generos. Cât de specific poţi fi cu privire la acest subiect? Părinţi care se ceartă toată ziua cu cei mici? Părinţi care au copii care nu-i ascultă? ş.a.m.d.

În această situaţie, ai de-a face cu un părinte tensionat, nu ştie ce să facă, ce să zică, cum să calmeze atmosfera din casă.
Pe de altă parte, ai copiii care nu sunt pe aceeaşi frecvenţă cu părinţii, nu se simt înţeleşi, ascultaţi.

Aşadar, ai două perspective: părinte şi copil.
Ce subiect alegi pentru un articol? Nu poţi scrie despre tot, despre tot ce-ţi vine în minte fără o structură. Fără să ştii cui te adresezi. Fără să ştii pe cine ajută ce scrii.

Care ar fi primele idei pe care ai putea să le abordezi? Cu ce începi?

Conştientizarea din partea părintelui a situaţiei deloc roz din familie.
Tu, ca scriitor, să înţelegi cum se simte părintele.
Explicarea şi conştientizarea schimbărilor prin care trece copilul la diferite vârste; asta include stările schimbătoare ale copilului, atenţia îndreptată către el.

Aşadar, ce ai tu de făcut ca scriitor este să te decizi asupra ideii principale din text: care-i primul pas pentru părinte? (conştientizare, recunoaştere că e depăşit de situaţie, nu-şi cunoaşte copilul, nu cunoaşte psihologia copilului, fapt care ar duce la înţelegerea copilului, dacă s-ar informa).

Apoi, îl poţi încuraja pe părinte spunându-i să fie recunoscător pentru ocazia de a vedea lucrurile şi altfel, în acest fel, el evoluând. Începe să construiască o fundaţie sănătoasă în comunicarea cu copilul.

Sau poţi empatiza cu el, înţelegând prin ce trece şi validându-i emoţiile. Nu e uşor, totuşi, să creşti un copil, nu-i aşa? 🙂

Temă de gândire: în scenariul de mai sus cu privire la o posibilă temă pentru un articol, care ar fi intenţia autorului?

Şi, la acest capitol, poţi avea :
– intenţie informativă
– intenţie de a convinge
– intenţie de a motiva
– intenţie de a amuza
– intenţie de a inspira şi lista continuă.

Din moment ce acest punct este clar, parcă ţi s-a luat ceaţa de pe ochi. Îţi vin în minte câteva idei şi, deodată, ştii ce să scrii, ce să spui, ce să faci. Îţi mai aminteşti şi câteva discuţii cu părinţii, câteva idei din cărţile citite, îţi aminteşti de empatie, dar şi de schimbările normale prin care trece copilul, precum şi de felul cum se simte cel mic. Desigur, acum vine natural ideea de ascultare activă, nu? Părintele să-şi asculte activ copilul.

Dar până să ai această idee strălucită, uite câtă muncă ai făcut înainte! Ai conectat idei, te-ai informat tu prima dată, ai făcut o schemă a articolului.

NU?! Eu sper că ai făcut o structură. 🙂

Pentru tine, ca scriitor, CLARITATEA e primul pas. Apoi curge scrierea.

A doua întrebare pentru tine: cine citeşte ce ai scris?

Am un déjà-vu cu această întrebare. Nu ştiu dacă ţie ţi se întâmplă, dar eu o aud foarte des. Cui te adresezi ? Trebuie să-ţi cunoşti cititorul.
La un moment dat, poate fi şi enervantă întrebarea asta pentru că o vezi peste tot. A devenit un clişeu.
Dar ghici ce? Oricât de enervantă este, chiar e nevoie de ea atunci când te pui în faţa foii şi răscoleşti prin amintiri despre ce să scrii.

Scrisul nu se bazează pe aer. Pe nimic. (până şi nimicul poate fi foarte complex :))
Imaginează-ţi un scenariu: vrei să călătoreşti şi alegi ca mijloc de transport avionul. Trebuie să-ţi iei bilet. E primul pas, oricât de „clişeu” ar fi şi obositor şi poate neinteresant.

Aşadar, revin asupra ideii de a-ţi cunoaşte cititorul.
Care este tipul de cititor pe care l-ai ales? Care sunt valorile, opiniile lui? Care este viziunea?
Şi dintr-o listă foarte numeroasă, îţi alegi pentru un articol un tip de cititor.

În articolul de faţă, cititorul meu este acea persoană care vrea să scrie, dar nu ştie cum să înceapă sau ce presupune asta. În alte articole, cititorul meu este acea persoană care este atenţionat că scrie cu greşeli gramaticale sau care nu ştie cu câţi i se scrie „tu scrii”, de exemplu.

Şi te adaptezi acelui public. Ca rezultat, vei ajunge să-l sensibilizezi, să-l înţelegi ca şi cum ai fi umbra lui timp de o zi. Vezi cum reacţionează, cum îşi petrece timpul, cât timp liber are, cum îşi împarte ziua…

Un alt lucru de care să ţii cont este tonul. Cum te poziţionezi, astfel încât să fii coerent.

Poţi avea un ton autoritar, spiritual, grav, plin de emoţii etc. Poţi alege dintr-o paletă foarte largă de exemple.
Cu cât defineşti mai bine ce vrei să transmiţi, cu atât conţinutul va curge. Cu atât vei şti dacă păstrezi o idee clară sau o iei pe drumuri lăturalnice, pentru ca apoi să spui că nu ştii să scrii, nu poţi, nu ai inspiraţie, nu ai încredere, deşi ţi-ai dori mult să scrii.

Cunoscându-ţi cititorul, începi să construieşti o conexiune emoţională cu acesta. Acea persoană poate spune: „Uite o persoană care mă înţelege! Deci, nu sunt singura care trece prin aşa ceva. Uite o situaţie asemănătoare cu a mea!”

Apoi, tot în funcţie de alegerea publicului, îţi alegi… ATENŢIE!!!… RITMUL cu care transmiţi informaţia.

Ce înseamnă asta?
Înseamnă viteza cu care transmiţi ce ai de spus.
Din acest motiv, este important să ştii care sunt cititorii acelui articol.

Poate sunt investitori, deci sunt oameni ocupaţi. Ce semnifică acest lucru? Nu au timp mult la dispoziţie să citească un raport sau un articol în care autorul încearcă să-i convingă să cumpere acţiuni la bursă. Aşadar, ritmul este rapid, succint, da, poate monoton, dar eficient.

Un alt tip de public poate fi cel care învaţă cum să-şi prezinte discursul. În acest caz, tonul este mai explicit, fără grabă, cu fraze mai lungi. Spre deosebire de investitor, cel de-al doilea tip de cititor îşi dedică timp pentru a învăţa ceva ce nu ştie.

Investitorul deja ştie să investească, poate are nevoie de câteva cifre. Deci, nu-i scrii „Moartea căprioarei” dacă el deja o ştie.

Învăţăcelul din al doilea exemplu încă e în perioada de acumulare, de învăţare, de practicare şi îi trebuie mai mult timp şi mai multe informaţii. Deci, el s-ar putea să aibă nevoie de „Moartea căprioarei”.

Şi eu, la rândul meu, am ales să scriu mai mult de câteva rânduri, tocmai pentru cei îngrijoraţi că nu ştiu să scrie şi se blochează.

Întâi, creează-ţi fundaţia şi apoi o să ai despre ce scrie.
Informează-te, citeşte, iar asta ia timp. Aşa cum şi unui autor îi ia timp să scrie. Timp să se documenteze, să facă schema textului, să urmeze tocmai acei paşi pe care i-am expus mai sus.

Dacă ţie îţi ia câteva minute să-l citeşti, eu l-am scris în 3-4 ore. 🙂

Care este intenţia?
Cui mă adresez? Iar asta implică ton, ritm, conexiune cu publicul.

Sper că am reuşit să-ţi ofer puţină claritate în ceea ce priveşte pregătirea unui text înainte de a-l scrie.

Găseşte-ţi vocea eliminând blocajul scriitorului!

Mi-ar plăcea să împărtăşeşti cu noi cum începi tu să scrii. Poate ai un ritual anume şi poţi inspira pe cineva să scrie!

Mulţumesc că ţi-ai luat timp să citeşti un text destul de lung, însă sper să-ţi fie de folos! Şi asta e doar o mică-mică parte din ce înseamnă să scrii. 🙂

Cu drag,

Vio

– Alo? Vio?

– Da, eu sunt.

– Bună! Sunt Ioana, prietena Mariei. Vreau să scriu o carte şi ea te-a recomandat pe tine.

– Mă bucur să aud asta. Cu ce te pot ajuta ?

– Îmi doresc de mult să scriu o carte, simt că am multe de zis, dar nu ştiu cum să fac asta, mi-e frică, scriu cu greşeli, am multe idei deodată şi nu ştiu cum să încep şi… şi…

– Stop! Stop! Hai să ne liniştim puţin. Hai să ne vedem mâine la o cafea să-mi spui despre ce vrei să scrii!

Ne-am întâlnit a doua zi la prânz într-un loc frumos şi cochet, am mâncat ceva bun şi am început să povestim.

– Vreau să scriu despre proiectul Z (îl voi denumi aşa, pentru că nu contează aşa mult conţinutul, ci felul cum gândeşti şi ce simţi înainte să scrii).

– Ai început să scrii câteva pagini?

– Nu. Cartea e scrisă în mintea mea. Acum trebuie s-o scriu şi pe hârtie, dar mi-am dat seama că e mai greu decât credeam.

– De ce spui asta?

– Atunci când sunt cu mine şi vorbesc cu mine, totul decurge lin. O mână invizibilă scrie în aer ce gândesc şi e aşa de uşor. Când să scriu pe foaie, fug toate cuvintele de mine. Nu mai am nicio idee. Şi stau aşa, cu pixul în mână şi în faţa foii minute în şir, mă enervez, intru în panică şi o las baltă. Sau, hotărâtă, deschid o pagină de Word, sunt bucuroasă că scriu, apoi scriu la întâmplare un cuvânt şi mă opresc. În timp ce mă gândesc, încep să desenez pe o foaie, mă gândesc la altceva, navighez pe internet să scap de durerea că nu-mi iese nimic, mă simt dezamăgită şi vinovată că fac altceva decât ce mi-am propus şi închid calculatorul. Mă supăr pe mine, devin irascibilă şi îmi spun că nu mai scriu nimic. Aşa am făcut o lună până n-am mai rezistat. Am vorbit cu Maria şi ea mi-a spus că tu ai scris o carte. La tine cum a fost? Cred că ţi-a fost foarte uşor.

– Aşa pare, nu? Am trecut şi eu prin chinurile începutului, stai liniştită. Primul pas a fost să declar public într-o tabără că scriu o carte. După aceea, nu ştiam cum să fac să fie şi creativă şi utilă şi uşor de înţeles şi uşor de structurat. Era ca un bolovan mare în faţa mea şi eu trebuia să-l modelez să iasă o poveste.

– Da, da. Aşa ceva. Şi cum ai făcut?

– Am fost în parc câteva săptămâni cu foile după mine şi n-am scris nimic. Nu aveam nicio idee. Era cât pe ce să renunţ. Într-o seară, aşteptând o prietenă, toată concentrarea mea din acele săptămâni a dat roade şi parcă în faţa mea s-a deschis un tablou cu povestea care urma să fie scrisă. Am scris într-o oră toată structura, cu detalii, personaje, acţiune şi după aceea nu-mi mai rămânea decât s-o scriu.

Aşa a fost la mine, însă fiecare trece printr-un proces interior propriu. De aceea ne-am întâlnit, să descoperim cum e la tine.

– Şi ai început să scrii?

– Da’ de unde! Am mai stat o vreme cu foaia lângă mine, foaia pe care am scris structura, pentru că nu ştiam cum să împart informaţia. Era prea mult. În mine se instalase starea de nelinişte, pentru că vremea trecea, şi eu stăteam şi mă tot gândeam. Până când am sunat o bună prietenă. Ea m-a ajutat să obţin claritate şi să împart cartea în trei părţi: greşeli de vorbire, greşeli în scris şi semne de punctuaţie.

• Primul pas este claritatea. Din noianul de informaţii, tu îţi alegi nişte idei mari, principale. Nu trebuie să scrii tot ce ştii într-o carte. Poate mai scrii o altă carte. Oricum, de fiecare dată, scriem până în punctul în care am ajuns noi cu evoluţia. La următoarea carte, scrii şi restul de informaţii, însă şi cu o altă înţelegere.

– Aha! Stai să-mi scriu asta.

– Lucrul ăsta o să te ajute să te linişteşti puţin. Ai ceva de care să te agăţi. Decât nimic, mai bine nişte cârlige să nu cazi în prăpastie, nu?

– Da, da, sigur.

Ioana stătea în faţa mea, cu o agendă în mână, sorbindu-mi cuvintele şi uitând de cafeaua care începea să se răcească deja. I-am cucerit puţin mintea şi am reuşit să-i distrag atenţia de la agitaţia interioară.

– Şi după aceea? Ai început să scrii?

– Nuuu. În domeniul meu, sunt lucruri noi şi lucruri vechi. E gramatica veche, cum îi spun eu, şi gramatica nouă (reguli care s-au schimbat, cuvinte care se scriu în alt mod acum).

Am început să caut acele lucruri care s-au schimbat şi apoi le-am comparat să văd ce e nou, ce e vechi, cum explic aceste schimbări. Mi-am pregătit cărţile care să mă ajute. Şi Corina (prietena mea care m-a ajutat cu structura) mi-a mai adus nişte cărţi, aproape 30. Ce pot să spun e că nu m-am plictisit. :))

Până nu te linişteşti, nu ai cum să scrii cartea. Te învârţi în jurul cozii.

Citeşti cărţi, articole despre scris?

– Ah, da, în ultima vreme numai asta fac.

– Nu mai face asta. Vezi? De asta nu scrii. În loc să-ţi scrii cartea, tu aduni în minte alte informaţii.

• Scrisul înseamnă să-ţi eliberezi mintea, nu să ţi-o încarci.

Ioana se uită la mine dezamăgită şi pe gânduri.

– Nu te întrista. Doar concentrează-te pe ce ai de făcut. De fapt, „concentrează-te” e ceva ce poate speria mintea şi devine rebelă.

• Tema ta pentru data viitoare este să scapi de lucrurile care-ţi dau nelinişte. Lucruri neterminate, e-mailuri, certuri cu oricine din viaţa ta, dezordine oriunde (în cameră, genţi, birou etc.) şi găseşte-ţi o muzică anume care să te facă să-ţi vibreze sufletul atunci când o asculţi. De preferat, fără cuvinte.

– De ce fără cuvinte?

– Pentru că fiecare cuvânt are o anumită însemnătate pentru tine. Poate să-ţi aducă în minte o amintire, plăcută sau nu, nu contează, şi apoi începi să visezi şi să te duci în trecut sau în viitor. Şi nu mai scrii, pentru că iar începe maimuţica de minte să se ducă pe câmpii.

Ioana a rămas fără cuvinte. Ştiu, se aştepta la altceva. Se uita la mine, iar pe chipul ei erau o mulţime de stări. Bănuiala mea e că mintea îi era la lucrurile neterminate, inima a început să-i bată cu putere şi teama se instala uşor-uşor.

Şi a scrie o carte e un fel de-a fi. E o experienţă transformaţională. Altfel, Ioana ar fi scris-o uşor, fără obstacole. Însă dacă nu trece de aceste obstacole, cum poate să aştearnă pe foaie ce-i mai bun în ea? În noi, e şi lumină, şi întuneric. Ea decide spre ce înclină balanţa în carte şi în ce proporţie.

Oare reuşeşte să scrie Ioana o carte? Vom vedea. Punctul în care este ea acum e unul dintre acele momente critice.

Va urma…